Nevroza este preţul pe care-l plătim pentru lipsa civilizaţiei
(Alfred Adler, 1920)
Până acum, dacă o persoană se plângea de simptome pentru care medicii nu găseau un motiv organic, susţinut clinic sau dovedit printr-o investigaţie de laborator, acea persoană era clasificată ca fiind nevrotică. Simptomele sale erau numite “tulburări funcţionale”.
Astăzi recunoaştem posibila natura nevrotică a oricărei tulburări, chiar şi în lipsa unei patologii organice. Se susţine că însăşi patologia organică poate fi folosită pentru satisfacerea scopurilor nevrotice sau poate fi o scuză pentru neparticiparea la viată, deci un alibi pentru eşec.
În stabilirea diagnosticului clar şi în tratarea mai apoi a nevrozelor în cabinetul de psihoterapie, e important să recunosc împreună cu pacientul, pentru ce scopuri psihologice e folosită nevroza lui.
În general mă confrunt cu un moment dificil din viaţa individului, un moment al descurajării, atunci când el decide că problema socială cu care se confruntă este prea grea pentru el. Rezultatul va fi retragerea lui dintr-o sarcină a vieţii, fie pe plan profesional, fie din relaţiile sociale cu prietenii sau rudele, fie de la dragoste si căsătorie. Acest sentiment de disconfort personal (inadecvare) naşte o tensiune internă care este de regulă promotorul simptomului nevrotic. Nu pot măsura acest discomfort intern, ca să pot decide când depăşeşte limita suportabilităţii sale. Totul depinde de interpretarea subiectivă a pacientului, de scopul său în viaţă, de stilul de viaţă al său.
În momentul în care pacientul vine la cabinet şi-şi expune suferinţa şi toate consecinţele ce derivă din durerea lui, el încă nu conştientizează că a “creat” această suferinţă ca pe o scuză, ca pe un mijloc pentru evitarea unei responsabilităţi.
Ce fac eu de fapt? Pe baza unui protocol psihoterapeutic , cu mult tact şi delicateţe, îl ghidez spre a înţelege aceste relaţii, în ideea că simptomele lui să devină inutile. Nevroza este aşadar, o creaţie a omului, construită după imaginea unei boli.
Pare greu de înţeles cum o persoană poate să dezvolte simptome în acord cu propriile sale nevoi. Fără îndoială nimeni nu poate produce simptomele cu bună ştiinţă. Şi cu toate acestea nu poate fi pus la îndoială nici faptul că pacientul meu nevrotic, însuşi şi-a creat simptomele. Cum e posibil acest lucru? În mecanismul instalării simptomelor nervoase sunt necesari doi factori: unul este tensiunea psihică (frica de obligaţii, frica de eşec şi de inadecvare), iar al doilea factor este, aparent paradoxal, dorinţa de a depăşi această perturbare care crează simptomul.
Deseori simptomele sunt continuări ale unei tulburări întâmplătoare (ex. deranjul la stomac poate duce la un stomac “nervos”, o accelerare ocazională a ritmului cardiac poate fi menţinută şi repetată, un eveniment traumatizant real este folosit pentru stabilirea fricii violente, de durată). Astfel de “cauze” sunt doar ocazii folosite de o persoană stresată.
Uneori pacientul poate să dezvolte simptomele ca imitaţii ale problemelor nevrotice sau organice observate la părinţi sau la alte persoane din anturajul lui. Aceste simptome, nu trebuie să uităm însă, sunt alese de pacient, fără ca acesta să conştientizeze acest lucru. El rămâne absolut neconştient de acţiunile sale. Suferinţa lui este preţul plătit de el pentru a cere eliberarea de obligaţii. Numai psihoterapia poate clarifica problema şi îl ajută pe pacient să poată iar participa real la sarcinile vieţii.