Matei era un tânăr care și-a petrecut întreaga viață în satul său de la poalele muntelui. De mic, visase să ajungă pe vârful cel mai înalt, dar nu știa exact scopul acestei dorințe. Voia doar să vadă lumea de sus, să simtă libertatea și să descopere ce se află dincolo de orizont.

Într-o dimineață, și-a luat rămas-bun de la ai săi și a pornit la drum. Calea era dificilă, plină de stânci și rădăcini care se încurcau sub pașii lui. Dar el știa că fiecare pas îl apropia de visul său.

Pe drum, a întâlnit un bătrân înțelept care l-a privit atent și i-a spus:
— Fiecare om are trăsături care îl definesc, dar doar caracterul îl face să ajungă unde își dorește. Ai răbdare și vei descoperi cine ești cu adevărat.

Matei a înțeles atunci că nu doar puterea fizică era importantă, ci și felul în care gândea și simțea. Și-a observat caracterul în momentele de oboseală, în momentele de îndoială și în clipele în care simțea că vrea să renunțe.

Într-un sat de munte, a cunoscut oameni care trăiau simplu, dar își ajutau mereu aproapele. A învățat de la ei despre comportamentul folositor, despre cât de important este să lași în urmă ceva bun.

Pe măsură ce urca, a realizat că avea nevoie de un echilibru între minte și corp. Dacă gândurile îi erau tulburi, picioarele îi tremurau. Dacă inima îi era liniștită, pașii îi deveneau mai siguri.

Când s-a apropiat de vârf, vântul s-a întețit și frigul i-a pătruns în oase. Dar și-a descoperit abilitatea de a face față lucrurilor, de a merge mai departe chiar și când totul părea imposibil.

Cu ultima suflare, a ajuns în vârf și a privit în jur. Orizontul era nesfârșit, iar el simțea cum îl cuprinde o liniște profundă. În sfârșit, înțelesese că nu vârful era cea mai mare realizare, ci drumul parcurs, lecțiile învățate și oamenii întâlniți.

A zâmbit și a șoptit:
— Totul are sens dacă mergi cu speranță și dacă înveți să iei lucrurile încetisor.

Apoi, a coborât, gata să împărtășească înțelepciunea sa cu cei care aveau să vină după el.
Povestea lui Matei este evident metaforică, dar urmărește cu fidelitate modul în care a reușit să-și atingă scopul.
Când un om își atinge un scop măreț, trăiește un amestec profund de sentimente, care îl definesc și îl împlinesc.
Anxietățile se diminuează, stima de sine crește, labilitatea emoțională dispare, inteligența emoțională sporește.
Își dorește să exploreze noi trăiri, iși stabilește noi scopuri.
Dacă se simte bine cu el însuși, reușește orice își dorește și asta pentru că a trăit bucuria intensă.
Este acel moment de euforie în care simte că toate eforturile, sacrificiile și nopțile nedormite au meritat. O stare de fericire pură, ca un foc interior care luminează totul.

Simte mândrie si satisfacție. Nu neapărat o mândrie arogantă, ci una autentică, în care își recunoaște propriile reușite și se respectă pentru perseverența avută.

Simte usurare. După un drum lung și greu, vine sentimentul că a reușit. Povara îndoielilor dispare, iar sufletul se simte mai ușor.

Simte recunostinta pentru toate momentele în care cineva l-a susținut, pentru lecțiile primite pe parcurs și pentru forța de a merge mai departe chiar și când a fost greu.

Înțelege că scopul nu era doar despre rezultat, ci despre transformarea prin care a trecut pentru a ajunge acolo. Se simte conectat cu un sens mai mare, cu propria evoluție.

De cele mai multe ori, atingerea unui scop nu înseamnă sfârșitul, ci nașterea unui nou vis. Se uită spre viitor și își dorește mai mult, simțind că este capabil de orice iși propune.

Este un moment unic, în care fiecare emoție devine o parte din povestea sa.

Așa explic eu “magia” psihoterapiei adleriene. Fiecare om este unic și ca atare, dacă găsim împreună destinația, drumul, plăcerea, echilibrul între minte și corp, curajul, speranța și modalitatea de a merge ușurel, cu răbdare, se produce vindecarea.